Centrul de Asistenţă Medico Socială

Descriere

La nici 45 de kilometri de Bucureşti, spre Est, localitatea Fierbinţi îşi continua dezvoltarea, neştiută de nimeni. Atestată documentar printr-un hrisov al lui Gavriil Movilă voievod, ortografiată „Hierbinţi”, la 22 mai 1622, deşi localizarea exactă este încă în discuţie, aşezarea de pe apa Ialomiţei era deja un centru rural important. Nu vreau să amintesc aici decât datele de naştere ale bisericilor din cele patru sate de astăzi, ctitorii ce au fundamentat existenţa acestui spaţiu: Biserica din satul Grecii de Jos zidită în anul 1754, ctitorie a serdarului Greceanu, . Biserica din satul Fierbinţi de Sus zidită în anul 1842, ctitorie a marelui vornic Scarlat, Biserica din satul Fierbinţi de Jos şi Biserica din Fierbinţi -Târg zidite în anul 1854, ctitorie a aceluiaşi Alexandru Ghica. Cu siguranţă ca la 1880 existau acele elemente ce aveau să facă din Fierbinţi, Târgul de mai târziu, centru de Plasă în perioada interbelică, cu 51 de sate arondate. Acest statut a fost câştigat pas cu pas. Fără discuţie că la început a fost agricultura, moşiile, boierii şi ţăranii, dar cu timpul localitatea devine un spaţiu al comerţului şi al meşteşugarilor. Nu este lipsită de importanţă nici aşezarea sa pe drumurile ce duceau la Bucureşti, Ploieşti sau spre Moldova. În perioada interbelică, poate cea mai fecunda a acestei comunităţi, Târgul Fierbinţilor căpătase pentru bucureşteni aura unui loc de linişte şi desfătare, unde îşi cumpărau proprietăţi sau numai se plimbau în zile de sărbătoare. Trăsurile şi mai târziu automobilele erau un fapt obişnuit. Probabil că de pe la începutul secolului XX, uliţa principală, centrul Târgului, arăta ca acum, cu case la stradă, una lângă alta, într-o tradiţie orăşenească şi de negustori.

La 1880, Târgul Fierbinţi începuse să devină o „provincie” a capitalei, ilfovean prin oameni şi tradiţie. De aceea, nu este nici o surpriză faptul că N.C. Georgescu hotărăşte să înfiinţeze aici un spital. Istoria recentă spune că Spitalul Fierbinţi a fost unul din primele spitale rurale ale Regatului. Din perspectiva a ceea ce era localitatea la acea vreme, comparativ cu celelalte aşezări, afirmaţie mi se pare amendabilă.

Nu avem o dată certă a acestor începuturi. Nu ştim când a fost pornită construcţia clădirilor spitalului şi nici momentul în care a început să funcţioneze. Ştim însă cu exactitate că în 1890, clădirea principală cu saloane medicale şi foarte probabil altele două îndeplineau funcţiunile unui spital rural.

Documentele privitoare la modul în care a fost dobândit terenul nu există în acest moment. Nu este cunoscut nici actul de donaţie ca atare. Ceea ce a rămas, ca înscris, sunt fragmente din acesta reproduse în diferite monografii. Textele respective au patina perioadei comuniste, fără ca asta să însemne în mod implicit că sunt mincinoase. Atât în monografia de la Primăria Fierbinţi-Târg, cât şi în cele ce se aflau în spital şi care sintetizau istoria instituţiei, se spunea acelaşi lucru: „Clădirile şi terenul Spitalului au fost donate testamentar de N.C. Georgescu locuitorilor din Fierbinţi, împreună cu alte bunuri imobile aflate în capitală şi care, prin uzufruct, îi asigurau funcţionarea”. Există şi astăzi o serie de discuţii privitoare la numărul şi felul acestor „alte imobile”. Identitatea lor nu este cunoscută şi nu ştim nici un demers făcut după 1990 de a le aduce în masa comună a bunurilor donate o dată cu spitalul.

Singurul document oficial cunoscut acum este săpat în marmură albă. Este vorba aici de monumentul funerar aflat pe aleea principală a spitalului. Reproduc în continuare textul integral: „Aici repauzează N.C. Georgescu. Decedat 16 februarie 1890 în etate de ani 48 – El animat de sentimente pioase şi umanitare a făcut donaţiune prin testament autentic judeţului Ilfov. Averea sa mobilă şi imobilă pentru susţinerea din venit a acestui spital rural din Fierbinţi care după Decretul M. Sale Regelui N 999/90 poartă numele seu. Averea legată consistă : 3 vii împrejurul capitalei 4 perechi case în capitală şi un loc veran idem, acte de creanţă eţe. -- Memoria sa scumpă fie transmisă în eternitate”.

Inscripţia de pe monumentul funerar al lui N.C. Georgescu aflat în curtea Spitalului din Fierbinţi aduce unele clarificări importante. În primul rând este vorba de numele pe care această instituţie l-a purtat şi ca o consecinţă logică, de nivelul ei de reprezentativitate. Începând cu 1890, spitalul din Fierbinţi poartă numele de „Carol I” şi acest fapt justifică supoziţia noastră cu privire da faptul că el funcţiona la acea dată în parametri calitativi ai epocii. În aceeaşi măsură putem spune cu certitudine că spitalul era sprijinit de Eforia Spitalelor Civile din Regat. Această instituţie fusese înfiinţată de Pavel Kiseleff printr-o decizie din 2 aprilie 1832. Până la 16 octombrie 1864, a fost o iniţiativă cu caracter exclusiv privat. După această dată Eforia Spitalelor a administrat bunurile sale după principiile şi normele administraţiei de stat. Legea din 1864 a funcţionat până sub comunişti, când a fost desfiinţată. Ea supravieţuit numai prin donaţii de tip privat, dispunând de zeci de mii de hectare de teren şi păduri, un număr important de clădiri şi acţiuni. În acest sens, este fără îndoială că bunurile transmise de N.C. Georgescu pentru susţinerea spitalului au fost administrate prin Eforia Spitalelor.

Din această perspectivă, putem aprecia că atât Decretul Regal, cât şi arhiva Eforiei Spitalelor sunt de natură să conţină informaţii importante cu privire la istoricul acestei instituţii. Este de remarcat faptul că identificarea bunurilor ce au aparţinut Spitalului Fierbinţi are şi un caracter practic. În funcţie de statutul lor, acestea ar fi putut întregi proprietatea comunităţii şi implicit a spitalului, printr-o retrocedare firească.

Terenul iniţial pe care s-a construit spitalul nu a suferit modificări. Regimul comunist a adăugat în Vest o suprafaţă ce ulterior anului 1990 s-a întors în proprietatea privată. Astfel că la această dată el este în aceleaşi dimensiuni de la sfârşitul secolului XIX. Nu există măsurători topo, dar suprafaţa este estimată la aproximativ 18.000 metri pătraţi. Ea se află în extremitatea estică a faliei Ialomiţa, cea care străbate Câmpia Română pe direcţia NV-SE, unde este poziţionată localitatea Fierbinţi - Târg. Falia mărgineşte terenul spitalului pe două laturi: N şi E. Nu este de neglijat nici aspectul istoric al acestei poziţionări geografice. După ştiinţa mea, exact pe locaţia spitalului, Muzeul Judeţean Slobozia are înregistrat un fond arheologic încă neexplorat, este vorba de o localitate dacică. Cu titlu informativ, spunem că în peretele faliei, din care cu ceva vreme în urmă se lua argilă pentru diferite întrebuinţări, a fost descoperită întâmplător singura monedă dacică atestată în Ialomiţa. Astăzi această monedă „concavă cu puncte”, cum o numeam eu, a dispărut. Ea a fost scoasă din aşa-numitul „mal al spitalului” de un vecin, în anul 1973. Am cumpărat-o cu 5 lei (!) şi am păstrat-o ca pe un cadou dumnezeiesc mai multă vreme. Rugăminţile regretatului profesor de istorie Nicolae Popescu, cel care organizase în acele vremuri o colecţie numismatică, m-a determinat să o cedez binelui public. Dar cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, după moartea profesorului Niki Popescu, colecţia este dusă la Slobozia şi moneda dacică dispare.

Întorcându-ne la terenul spitalului Fierbinţi, trebuie să spunem că locaţia acestuia are ceva din personalitatea locaţiilor boiereşti de genul conacului Arion (Fierbinţi) sau „Castelului” ridicat de familia Catargiu în Maia. Aşezarea pe partea înaltă a faliei, la limita acesteia, spaţiile largi şi vegetaţia oferă o notă comună. În acest sens dispunem şi de puţinele elemente de peisagistică ajunse până la noi. Astfel, în curtea conacului Arion mai există şi astăzi un „sophora pendula”, salcâmul boieresc, cum mai este numit. La fel în curtea Bisericii Maia-Catargiu, unde găsim doi arbori din aceeaşi specie, arbori emblematici pentru curţile şi grădinile boiereşti de secol XIX. În curtea Spitalului din Fierbinţi se află doi „Sophora gigant”, copaci nu la fel de explozivi în imagine ca cei „pendula”, dar la fel de tipici pentru un anume rafinament tipic epocii.

Clădirile vechi ale spitalului sunt în număr de patru. Am amintit de pavilionul mare, central, cel ce s-a constituit cu siguranţă în principala construcţie cu funcţiune medicală. Ea a fost ridicată în jurul anului 1880, împreună cu „casa medicilor”, laboratorul de mai târziu. A urmat ridicarea clădirii administrative şi a celui de al doilea pavilion, spre sfârşitul secolului XIX. Ultimele construcţii datează de pe la 1980. Multe din ele aveau funcţiuni de anexe. Totalul lor se ridica astăzi la un număr de zece clădiri.

Pe direcţia porţii principale, foarte probabil cu stâlpii originari, asemănători cu cei de la intrarea în fostul conac Arion, se deschide aleea principală, în mijlocul căreia a fost ridicat un monument funerar din marmură albă. Deşi a fost deteriorat parţial de cutremurele ce i-au urmat, monumentul este într-o stare bună. Are o formă paralelipipedică, în trepte şi se sfârşeşte printr-o urnă funerară din marmură masivă, la peste doi metri şi jumătate înălţime. Acest fapt ne poate conduce la supoziţia unui monument de incineraţie, deşi o informaţie primită de la un fost angajat al spitalului ar putea să ne conducă spre concluzia unui mormânt peste care a fost ridicat monumentul. Relatarea despre care vorbesc se referă la săpăturile ce au avut loc la un moment dat pentru un cablu subteran ce trebuia să treacă prin apropierea monumentului. Lucrătorii au descoperit capătul unei cutii de lemn asemănătoare unui coşciug, ce se continua sub monument. Ei au rezistat tentaţiei de a o deschide şi au acoperit-o aşa cum era înainte.

De remarcat că nu se vorbeşte despre existenţa unei cupole de cărămidă care ar fi trebuit să o protejeze. Cel care mi-a relatat întâmplarea şi care a fost martor la eveniment spune că acea cutie putea fi un coşciug, deşi părea a avea dimensiuni mai mici decât cele fireşti şi nici o formă elaborată în acest sens. Este de remarcat şi ambiguitatea textului săpat în marmură şi care începe prin formula: „Aici repauzează…”, cuvinte ce ar pute să ne facă să credem că avem de-a face cu un mormânt, urna funerară neavând decât un rol estetic. Există şi posibilitatea ca acea cutie să conţină urna funerară şi atunci textul devine logic. Oricum ar fi, sub monumentul de marmură sunt urmele celui ce a fost N.C. Georgescu, creatorul Spitalului Fierbinţi. Poate că tot acolo, o cercetare atentă şi profesionistă ar putea să descopere documentele scrise al unui gest care a adus unei întregi zone rurale beneficiile asistenţei medicale. După cunoştinţele mele, faptele bune nu se prescriu, dar nu este imposibil să greşesc.

Cine a fost N.C. Georgescu? Nimeni nu ştie cu certitudine. Există astăzi numai supoziţii. Este foarte puţin probabil ca el să facă parte dintr-o familie cu rădăcini fierbinţiene, pentru că altfel, memoria colectivă, aşa lacunară cum este ea, i-ar fi păstrat urmele. Rămâne numai posibilitatea „adopţie”. Textul de pe monument scoate în evidenţă locaţia principală a averii acestuia şi anume Bucureşti. Acolo se află cele „patru perechi de case” şi „trei vii” pe care le donează împreună cu spitalul. Nu ne este cunoscută şi o altă proprietate pe care Georgescu să o fi avut-o în Fierbinţi. Cu toate acestea el hotărăşte testamentar, ca locul său de veci să fie în curtea spitalului. Nu mai readuc în discuţie textul monumentului care nu lasă loc de interpretări. În aceste condiţii, ce jocuri ale destinului l-au adus pe acest om în pământurile Fierbinţiului? Răspunsul mai are de aşteptat.

Viile pe care ştim că le deţinea în jurul capitalei ne duc cu gândul la un proprietar de pământuri, boier sau din familie de boieri munteni. Numele său probează o anume emancipare burgheză curentă în a doua jumătate a secolului XIX. În această perioadă îşi începe expansiunea lingvistică terminaţia „–escu” în antroponimica românească, ori putem presupune că N.C. Georgescu era deja „de familie”. Să amintesc aici că, spre exemplu, străbunicul meu Tudor Tănase, cârciumar, negustor şi proprietar de terenuri în satul Fierbinţi de Jos, îşi schimbă numele după moda acelor ani în Teodorescu Tănase. Era anul 1896.

Despre N. C. Georgescu nu ştim nimic cu privire la studii sau profesie. Unii mai spun şi astăzi că ar fi fost medic şi de aici gestul său. Eu înclin spre o altă ipoteză, aceea a unei suferinţe, a unei boli pe care ar fi avut-o. Să nu uităm că el moare la 48 de ani, fără să aibă moştenitori direcţi. Dacă anul 1880 este anul corect al înfiinţării spitalului, atunci putem spune că el este creaţia unui om relativ tânăr. Avea la acea dată 38 de ani.

Aceste rânduri sunt proiecţii imaginare ale puţinelor informaţii de care dispunem acum. Realitatea ar putea fi cu totul alta. Rămâne timp pentru o căutare mai atentă a rădăcinilor acestui om şi a gestului său.

Lipsa documentelor şi a referirilor la donaţie şi donator nu este surprinzătoare în condiţiile în care primul primar comunist al localităţii Fierbinţi a ars în curtea primăriei toată arhiva burghezo-moşierească pe care a găsit-o acolo. Revoluţiile încep prin uitare. După 1990, noilor îmboieriţi şi îmburgheziţi nu li s-a dezvoltat încă organul generator de astfel de gesturi. Până atunci, măcar să ni le amintim pe cele trecute.

Spitalul din Fierbinţi a funcţionat din 1880 până în anul 2003! De-a lungul celor 123 de ani au existat şi perioade în care activitatea a fost întreruptă, niciodată însă ea nu a fost oprită definitiv. Niciodată în cei 123 de ani de activitate medicală clădirile nu au fost părăsite, personalul disponibilizat şi aparatura aruncată la fier vechi! Niciodată în cei 123 de ani, nimeni nici nu s-a gândit măcar să facă altceva cu terenul şi clădirile spitalului. Sute de mii de străbunici, bunici, părinţi şi copii ni s-au născut aici. Aici şi-au mângâiat trupul şi sufletul. Aici au murit. În 1900, când începe construcţia Facultăţii de Medicină din Bucureşti sau când se naşte Ionel Perlea, el era acolo. Când la 23 noiembrie 1916, trupele germane ocupă capitala şi Guvernul român se refugiază în Moldova, în spitalul lui N.C. Georgescu se continua tratarea bolnavilor. A fost martor în 1922 la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria, la numirea poetului Octavian Goga, în 1938, în funcţia de prim-ministru, la asasinarea din noiembrie 1940 a lui Iorga. A văzut cum e bombardat Bucureştiul, „a participat” la cooperativizare, dar şi la „marea revoluţie” din decembrie.

Poate părea un sentimentalism, dar Spitalul Fierbinţi a făcut istorie. Îmi vine în minte anul 1995, când noii „boieraşi”, împroprietăriţi în Parcul lui Barbu Catargiu, au intrat cu drujbele şi au defrişat patru hectare de copaci seculari. Stejari cu diametrul de 1,5 metri au căzut neputincioşi în faţa oamenilor (!). Nici astăzi nu pot să-mi imaginez cum te poţi apropia de un astfel de copac cu un topor în mână! La fel m-am întrebat şi când Spitalul Fierbinţi a fost desfiinţat, din motive economice (!), prin puterea unei coli de hârtie.

Cum să te apropii de hârtia care „omoară” un spital şi să o semnezi? Şi când te gândeşti că spitalul nici măcar nu era al celor care l-au desfiinţat!

După desfiinţare, s-au găsit destui care să-şi imagineze tot felul de scenarii pentru clădiri şi terenuri. Vorba unui principiu binefăcător: „Nimic nu se pierde. Totul se transformă!” Fisc, jandarmerie, pompieri, toţi au văzut în clădiri un mod de a-şi rezolva problemele locative. Şi astăzi, când lucrurile par să reintre pe un făgaş de bun simţ şi responsabilitate, mai sunt destui ochii ce privesc cu jind la o astfel de locaţie.

Spitalul din Fierbinţi nu a fost niciodată al statului. În cei 50 de ani de egalitarism idiot, ne-am învăţat că totul ne aparţine. El a fost întreţinut şi gestionat de instituţiile statului. Atât! Spitalul din Fierbinţi este al cetăţenilor acestor locuri. Aşa şi nu altfel a vrut cel care l-a construit şi l-a dăruit comunităţii. El aparţine ideii de sănătate în general, spiritului pierdut al altruismului şi ajutorării celor în suferinţă. Nu putem măsura toate lucrurile vieţii noastre numai în bani şi eficienţă bugetară. Ar fi fost chiar culmea neruşinării ca statul atotputernic să-i schimbe destinaţia dintr-o instituţie care vindecă, în una care strânge biruri.

De-a lungul timpului Spitalul Fierbinţi a funcţionat ca instituţie de sine stătătoare, cu foarte puţine excepţii. Acestea se referă la perioadele scurte când el s-a aflat în subordinea Spitalului Urziceni sau Slobozia, ca secţie exterioară.

Nu cunoaştem amănunte despre organizarea sa înainte de 1960, dar el a asigurat întodeauna asistenţa medicală pe cel puţin trei direcţii: interne, pediatrie şi naşteri. Secţia de chirurgie a fost desfiinţată după 1980 şi toată aparatura transferată altor spitale.

Personalul de specialitate nu a lipsit niciodată şi datorită apropierii de Bucureşti, este cazul medicilor, dar şi datorită unei tradiţii în alegerea profesiei, ne referim aici la asistenţii medicali. Mulţi din medicii care au lucrat la Spitalul din Fierbinţi au avut o carieră strălucită. Amintesc aici numai numele a doi oameni, din lipsă de spaţiu. Unul dintre ei este profesorul, doctor Nicolae Noica, somitate a urologiei româneşti. Director o vreme la Spitalul Panduri, profesorul Noica te primea la consultaţii şi dacă-i spuneai numai atât: „Sunt din Fierbinţi”. Un alt medic emblematic pentru acest spital a fost Vasile Jemna, cel ce a condus secţia de interne o lungă perioadă de timp şi a rămas în memorie sub o dublă calitate, cea de om şi de doctor. (Prima femeie farmacist din România s-a născut în 1865 la Iaşi şi se numea Paulina Grossman şi Cruceanu după căsătorie. Diploma sa de licenţă în farmacie îi este eliberată în 1891 de Facultatea de Medicină din Bucureşti. În anul 1905 o regăsim ca farmacistă la Spitalul rural din Fierbinţi-Ilfov. Paulina Cruceanu a primit prima concesiune pentru o farmacie în regim privat din România.)

Despre teritoriul pe care l-a deservit, sunt multe lucruri de spus. Spitalul Fierbinţi a fost un spital rural şi de zonă în acelaşi timp. Până la desfiinţarea judeţului Ilfov, în anii 80, populaţia ce beneficia de serviciile sale se ridica la aproape 100.000 de persoane! Localităţile arondate erau în număr de 17. În afară de zona tradiţională şi imediat vecină, Spitalul Fierbinţi deservea localităţile cuprinse într-un spaţiu mărginit de Baloteşti, Ştefăneşti, Afumaţi, Moviliţa, Brazii şi Nuci. Avea la acea dată o staţie proprie de salvare, iar secţiile medicale dispuneau de peste 140 de paturi.

Trecerea la judeţul Ialomiţa a fost începutul sfârşitului pentru spital. Cauza principală a constituit-o reducerea drastică a teritoriului şi lipsa pacienţilor. Ambele cauze au avut un fundament politic şi administrativ. De la 100.000 de locuitori, i-au mai rămas numai 15.000. Structura sa administrativă şi funcţională, construită pentru o altă dimensiune a deservirii, a fost o piatră de moară pe care a încercat să o ducă singur. În perioada 1985-2003, Spitalul Fierbinţi s-a restructurat cu greu, neînţelegând să răspundă noilor condiţii cu o structură mai aproape de realitatea timpului. Eficienţa medicală a scăzut dramatic şi desfiinţarea a părut atunci singura soluţie. Reamintesc celor care mai cred că acest fapt a fost unul firesc, că la o modificare drastică de teritoriu deservit, statul, adică cel ce făcuse modificarea, nu a luat nici o măsură compensatorie. Nu s-a încercat nici o altă soluţie. El putea beneficia de sprijinul unor idei generoase, aşa cum a şi fost conceput. Un astfel de spital nu face operaţii pe cord şi nici implanturi siliconice, dar el poate trata acele suferinţe care ocupă paturile spitalelor specializate şi de înaltă performanţă medicală, fără ca spunând acest lucru să însemne că tratarea lor nu este importantă. Tot ceea ce faci pentru binele oamenilor este important şi mai ales, sentimentul lor că nu sunt singuri şi abandonaţi.

Spitalul din Fierbinţi a funcţionat o lungă perioadă de timp cu patru secţii medicale (interne, pediatrie, obstretica-ginecologie şi chirurgie) şi un laborator. Numărul medicilor (cel puţin doi medici pe fiecare secţie) era suficient cât să asigura atât asistenţa medicală, cât şi gărzile. O dată cu desfiinţarea secţiei de chirurgie şi mai apoi cu reducerea drastică a teritoriului, numărul medicilor a scăzut continuu. În anii 90 erau 4-5 medici, iar la desfiinţare numai trei. Ultimul director al spitalului a fost medicul primar Costiniuc Ioan.

Argumentul principal al desfiinţării a fost, aşa cum precizam anterior, o eficienţă medicală redusă. Desfiinţarea a găsit Spitalul Fierbinţi cu statutul de secţie exterioară a Spitalului Judeţean Slobozia.

În toamna lui 2003, Consiliul Judeţean Ialomiţa hotărăşte ca locaţia fostului spital să intre într-un program mai amplu desfăşurat la nivel naţional, este vorba de proiectul unităţilor medico-sociale. Deşi CAMS Fierbinţi se înfiinţează prin H 92 a CJI în anul 2003, până în toamna lui 2005 clădirile fostului spital rămân părăsite, fiindu-le asigurată numai paza. În 2005 Guvernul alocă prin HG, 800.000 lei pentru reabilitarea clădirilor, iar în octombrie 2005 începe să funcţioneze noul CAMS Fierbinţi, cu un număr limitat de personal, ce trebuia să asigure derularea investiţiei.

CAMS Fierbinţi s-a organizat în subordinea Consiliul Judeţean Ialomiţa. Acesta asigurând efortul financiar principal, atât pentru investiţii, cât şi pentru funcţionarea curentă şi de personal.

Investiţiile au privit reabilitarea a trei corpuri de clădiri, două rezidenţiale şi una pentru bucătărie şi spălătorie, refacerea sistemului termic, electric şi de canalizare.

Noua instituţie, Centrul de Asistenţă Medico-Socială, a fost proiectată să asigure servicii medico-sociale pentru un număr de 35 de pacienţi, în două corpuri rezidenţiale, organizate în sistem modulat, respectiv camere de două paturi împreună cu cameră de baie.